Adam

IMG 20130927 193348 Medium 300x300 AdamSunt multe de spus si nici nu stiu cu ce sa incep…poate ar trebui cu pauza de scris pe blog.
Pauza a existat si va deveni una din ce in ce mai mica si se datoreaza bebelusului meu drag, Adam, care a venit pe lume pe 17 august 2013.

Am ales sa nasc in Ungaria, auzisem zeci de argumente pro si ginecologul meu, la care mergeam de ani de zile, tocmai acolo e medic. Concluziile sunt suparatoare, din pacate. Medici de nota 10, dar asistentele deja corupte de parasutele romance. Daca pana acuma nu trebuia sa oferi atentii pentru a schimba un pansament sau pentru a primi o lenjerie de pat noua, acum totul s-a schimbat. Eu? Eu nu le-am oferit decat ceea ce am considerat ca merita si culmea am fost trasa de ureche ca ele merita mai mult si asta in acele momente care ar fi trebuit sa fie cele mai frumoase. E de rau? E de bine? Decide fiecare.

Adam, insa si-a facut drum catre inima mea din primul moment. Imi aduc aminte cu drag primul pupic. Si de aici incolo timpul s-a schimbat si nu-l mai pot intelege. Zboara, zboara ca cea mai rapida pasare.

Mereu am crezut ca mamicile sunt ca si canoanele: se tund scurt/mediu, nu se mai machiaza, sunt neglijente, vorbesc doar de scutece, lapte, alaptare, viata sociala devine zero si ajung sa-si neglijeze partenerii. Se pare ca eu sunt exceptie sau cel putin tind sa cred asta.

Despre tatici, se spune ca au doua maini stangace. Noi incalcam din nou regula societatii, al nostru tatic e tare indemanatic si adora sa stea cu Adam cand am nevoie de o pauza. Si tind sa cred ca sunt cu zecile ca el. Barbatii isi iau din ce in ce mai mult din timpul lor pentru a sta cu copilul care momentan le ofera doar un zambet. Si, se pare ca e deajuns.

Trebuie sa linistesc noile mamici ca manual de utilizare exista si este usor de gasit in librarii sau daca au noroc primesc una deja la spital. Nu e mare scofala sa se informeze. Si aici ma veti contrazice ca fiecare copil e altfel, este foarte adevarat insa toti copii au nevoie de 20-21 grade in casa si nu mai mult sau fiecare copil sughite si nu ar trebui sa ne sperie deoarece este benefic pentru el. Exemplele ar putea continua.

Sfaturile vin mereu fara sa le cerem. Aici apare un stres in plus care nu o putem evita si nu pot sa inteleg de ce o fac majoritatea. Eu ma abtin sa fac vreo remarca. Mi se pare corect sa cer si sa primesc. Sa mi se ceara si sa ofer. Vreau sa mai specific ca atunci cand inscriem copilul la un pediatru sa-i dam toata increderea si nu sa mergem la alti 5, pentru ca fiecare va avea alta parere si nu mai stim de cine sa ascultam. Alegem unul si cu unul ramanem.

Adam, a scos la iveala noi sentimente din mine, unele lucruri le vad altfel si cu siguranta asta va schimba linia blogului putin, insa nu va deveni unul de mamica, desi statutul ma incanta. Voi fi aceasi persoana cu pareri ca si pana acuma.

Bine ai venit dragul meu!

Padova, cu mare regret, nu ne vedem anul acesta

Când munca mi se duce și a doua oară pe apa sâmbetei îmi fierbe apa în sânge și îmi vine să urlu. E a doua oară din aceeaşi cauză și din cauza asta sunt la limită.Cu ce rămân? Cu regrete? Cu scuze? Hai să vă explic de ce am ajuns din nou aici.

Mi-am înscris un Plan de afaceri în cadrul Academiei de Antreprenoriat- de la idee la afacere și am urmat cursul lor oferit și finanțat printre altele de Uniunea Europeană. Frumoase cursuri și informații din belșug. S-a stabilit data în care ar fi trebuit să mă deplasez la Arad să-mi prezint lucrarea iar eu m-am adaptat luându-mi concediu în săptămâna de după. Dar, ei fără nici o informare în prealabil au modificat data, adică au amânat data prezentării exact când cumpărasem eu biletele de concediu. Și voi cei care lucrați în corporație știți foarte bine că nu prea avem cum să modificăm data deja aprobată, să nu mai vorbim de amânările care se fac la agențiile de turism. Așa, am rămas să trimit pe cineva în locul meu și am rămas cu buza umflată și cu regrete că n-am reușit să prezint acea idee pe care am lucrat.

Rezultatul? Locul 16. Eu zic că aș fi luat un loc mai bun din moment ce puteam prezenta propria muncă. Dar nu contează. Oricum premiul este o vizită de studiu în Italia, mai exact în Padova. Care bineînţeles trebuia să aibă loc în aprilie 2013 (care trebuia s-o confirm în iunie 2012). Atunci când eu mă puteam încă deplasa. S-a amânat din nou, acum pe 22-26 septembrie, atunci când eu îmi voi ține bebelul de aproximativ o lună în brațe. Deci povestea pică din nou. Neseriozitate? Incompetență? Nepăsare? Sincer puțin îmi mai pasă, sper să nu am de-a face cu asemenea personaje de acum încolo.

Regret? Da, regret că nu pot călătorii într-o țară a cărei limbă o vorbesc, a cărei artă o ador și a cărei mâncare nu se compară cu nimic din ceea ce am gustat. Apoi pentru ce aș putea învăța acolo. Și regret pentru că meritam.

Nu regret? Nu, deoarece mititelul meu va fi în brațele mele și îmi doresc să-i ofer toată dragostea mea, mai ales în acea perioadă în care îi voi fi cel mai drag sprijin.

padova Padova, cu mare regret, nu ne vedem anul acesta

O să vezi tu…

index O să vezi tu...”O să vezi tu” sunt acele cuvinte pe care le aud mereu de la oamenii care au trecut printr-o situație prin care urmează să trec și eu. Aceste cuvinte mirifice tranformă universul lor care niciodată nu e de bine, într-a mea. Nu prea o să găsesc pe nimeni, sau cel puțin nu prea am găsit până acuma care să-mi spună ”O să vezi tu ce bine va fii….”

Oamenii consideră că experiența lor e cea prin care vom trece și noi. Acea experiență care nu poate lua altă întorsoătură decât cea prin care au trecut și ei. O gândire barată, că altfel nu-mi explic această exprimare care mereu vine cu o exprimare de superioaritate. Uneori poate o nimeresc dar mai mereu o cam dau în bară.

Prima dată când am auzit aceste cuvinte au fost atunci când am anunțat căsătoria nosatră și a sunat cam așa: ”O să vezi tu că după doi ani de căsnicie n-o să mai comunicați atâta, n-o să vă mai sărutați așa cum o faceți acuma.” Probabil așa e la majoritatea însă și o spun cu multă patimă la noi e altfel, deși au trecut deja trei ani, comunicăm și mai mult, iar săruturile au rămas la fel de multe și  înainte de căsnicie. Certurile mai puține și poate uneori mai intensive. Suntem unici? Nu cred, eu zic că suntem acel cuplu care are grijă unul de celălalt, care comunică și nu pierde micile gesturi care sunt atât de importante.

M-a ajuns din urmă acel ”O să vezi tu” de când sunt gravidă. ”O să vezi tu că în ultimele luni o să pui cele mai multe kilograme”. Da, din nou kilograme, e unica problemă majoră a gravidelor, parcă nimic n-ar fi mai important. Nah bine, am trecut în luna a 8 a, iar in luna a 7 a am reușit să iau fix un kilogram din care bebelul 600 gr. Mi se zice că o să văd cât de tare mă umflu sau că mi se va schimba mărimea la pantofi. Deocamdată niciuna nicialta.

Apoi, mi se zice  că n-o să mai dorm mai nimic după ce nasc. Nu contest, dar nu sunt singură în treaba asta.

”O să vezi tu” a devenit un slogan iritant, și-a pierdut valoarea. Nu merită deloc să fie exprimată deoarece reflectă doar frustrările celor care o fac și nu vine ca un sfat prietenesc sau o pregătire sufletească pentru ceea ce ar putea urma.

Mai avem încredere în cuvântul vânzătorilor de la piață?

Înafara faptului că e la modă falsificarea certificatelor de proveniență, mai avem încredere în cuvântul vânzătorilor atunci când ne interesează un produs? Trebuie să adoptăm deja un limbaj aparte și să punem întrebările diferit, pentru azi fac un mic ghid de cumpărărturi cu țațele pieții.

Cei care mă cunosc și cei care mă citesc știu că sunt adepta legumelor și fructelor proaspete iar cele congelate stau departe de congelatorul meu. Îmi place să cumpăr totul atunci când le vine rândul, atunci când le este perioada și reușesc să-mi umplu golul pentru un întreg an fără a beneficia de cele aruncate într-o ladă pline de gheață. Pentru toate astea însă am nevoie de deplasări la piață, unde eu sper totuși că mai găsesc și ceva autentic românesc sau cel puțin crescut într-o seră fără prea multe adaosuri de chimicale. Și sincer îmi face plăcere s-o fac săptămânal. Îmi place forfota pieții și îmi place să aleg din varietatea tarabelor. Insă partea negativă este falsitatea vânzătorilor.

Există producători și există cei care vând la a doua mână. Ideea e că nu mă deranjează de la care cumpăr atâta timp cât mi se răspunde sincer la întrebări. La întrebarea:” E dulce?” Mi se răspunde” Da”. Dacă întreb despre același produs” E acru?” Mi se răspunde” Da”. Iar cu ce ajungem acasă e deja tabu. Sunt aproape sigură că nimeni nu se mai întoarce să schimbe marfa. Și atunci cum ne convingem de adevăr.

Unu. Gustăm produsul. Bine aici e puțin dificil căci nimeni n-o să ne dea un măr spre degustare, maxim o cireaşă sau o căpșună.

Doi. Cerem să ne taie produsul în două să ne convingem că nu e lemnos și promitem să-l cumpărăm. Însă ceea ce nu ne place nouă și pe care nu îndurăm să dăm bani, lor li se pare în regulă și riscăm să strige după noi. Până la urmă cui îi pasă?

Trei. Punem întrebări altfel. Adică întrebăm cum e produsul (și nu atribuim noi un adjectiv) ei ne spun că e dulce, apoi le spun că eu caut unul acru și produsul devine dulce acrișor (ironic nu?). Uneori nici întrebarea nu avem cum s-o punem bine că ni-l întorc. Mie de exemplu îmi place smântâna de 2-3 zile în loc de cea proaspătă. Dacă întreb când a fost făcută ei îmi spun că e proaspătă și atunci trec mai departe spunând că eu vreau una mai” veche”. Aude cealaltă vânzătoare și gata, am cumpărat de acolo, însă poate și ea e proaspătă. Asta e. Unele lucruri chiar nu le pot gusta și aici aș putea include și lubenița. Pur și simplu nu mi se pare igienic.

Patru. Mergem la aceeaşi piață și cumpărăm de la același tarabe. Asta în cazul în care în fiecare zi sunt acolo și marfa lor nu prea variază.

Eu știu că ei o fac pentru a vinde marfa, dar nu mă interesează căci mie reușesc să-mi bage pe gât produse care nu-mi plac. Eu mi-am pierdut demult încrederea și înafara celor patru tehnici până azi n-am găsit mai bune. Voi cum vă descurcați? Mai aveți încredere?

piata Mai avem încredere în cuvântul vânzătorilor de la piață?

Din cizme direct in sandale

07c81b175050d76b45479be893cd3e7d Din cizme direct in sandaleAm așteptat cu nerăbdare, ne-am plâns pe Facebook, ne-am confesat prietenilor, am adaptat această temă la fiecare conversație și după 7 luni de frig și vreme ploioasă a venit, da, a venit primăvara.

Primele zile ne-am bucurat de puțină căldură, ne-am dat seama ce piele albită avem ascunsă sub hainele groase și unii poate s-au apucat de reorganizat hainele din dulap (eu le-am organizat deja de-o lună). Ne oferim cât mai multă mișcare, deși dacă ar fi după mine m-aș urca pe mopedul deja dat și aș zbura. Mi-am pus cremă de protecție solară pe față. Am vrut să fac totul în cele două zile, să scap de leneveală. Să iau farduri mai viu colorate, am reluat plimbările la piață și am început să gătesc de toate cele oferite de vremea bună.

Apoi după aceste două zile minunate, simt un mic disconfort, e prea cald. Dimineața dăm drumul la căldură în mașină apoi dupămasa la aer condiționat sau geamuri deschise larg. Soarele începe să ardă puternic, parcă nici crema nu-i mai face față. Piciorele îmi sunt umflate în pantofi și simt nevoia decupajelor. Parcă nici gecile, sau paltoanele de primăvară scose din fundul podului nu mai au farmec, după două zile urmează să-și reia locurile. E prea cald, e prea cald să le port în mână.

Vestimentația de primăvară nu-și mai are rostul, despre agricultură să nici nu mai amintim. Organismul nostru nu a fost pregătit și nici nu va fii. Are nevoie de trecere, iar cele două zile sunt prea puține. Deja ne ferim de soare și preferăm umbra, deși terasele abia și-au scos mobilierul de la naftalină.

Și în acest an primăvara și-a sărit timpul, așa cum am sărit și noi din cizme direct în sandale.

Bine ai venit vară!

Programările, înca subiect tabu

programare Programările, înca subiect tabuÎn urmă cu trei ani s-a luat decizia: ca pacienții medicilor de familie să se programeze înainte de vizită. Această procedură se practică în cadrul medicinei private de mult mai mulți ani. Adaptarea pacienților însă la un sistem mai organizat este încă tabu sau poate o nouă pasiune, ca și vegheatul pe geam. De unde am tras concluzia? Uite ce pățesc eu.

Ultima perioadă mă pune în mișcare spre cabinetele medicale, asta e, însă mă țin de program și de proceduri așa că mă programez mereu. Înainte cu o zi dau telefon și-mi anunț vizita, apoi mi se confirmă ora, de data asta 16.30. Așa, conștiincioasă cum sunt ajung și eu pe la 16.20, în sala de aşteptare mai erau două persoane, iar în cabinet era un pacient. Aștept să fiu chemată însă la 16.40 iese pacientul care era în cabinet. Am văzut liber, așa că am dat să intru doar eram programată la acea oră. O femeie mai vârstnică începe să țipe la mine când îmi vede mâna pe clanța cabinetului:

” – Domnișoară, deja au intrat 3 persoane în fața mea, cât de educați sunt tinerii din ziua de azi.” Eu însă am întrebat-o de ce n-a intrat când a văzut că ultima persoană ieșise. Fără să mă asculte ce-i spun, m-a îmbrâncit și a intrat în cabinet. Surpriza însă acum a urmat. Asistenta venea spre ușă să mă cheme înăuntru când a văzut baba că mă dă la o parte. Zici că eram în cursă și ea trebuie să calce tineretul neastâmpărat în picioare și să-și arate autoritatea cu mârlănia. Însă asistentă i-a dat peste nas și i-a spus să iasă afară că eu sunt programată la 16.30 pe când ea doar la ora 17.00. Frumos, nu?

Adică baba era programată după mine la ora 17.00, dar m-a îmbrâncit să intre în cabinet la ora 16.40, motivând că intraseră deja 3 în fața ei și jignind tineretul care se adaptează noilor proceduri. Nu am idee de când aștepta acolo, dar ceea ce făcuse încalcă orice regulă de bun simț.

Credeți că e singurul incident? Păi nu este, cred că voi face odată o listă cu cele mai penibile momente de genul, care se petrec și în mediul privat. Eu cred că unele persoane vin cu vreo 2 ore mai repede, acostează alte persoane pensionate la o vorbă, că doar e” singura metodă de comunicare”, aşteptându-şi rândul. Iar atunci când nu mai au locutor se plictisesc și le sare gura pe dinainte. Generația noastră e norocoasă. avem cu ce să comunică!

Să ne înțelegem bătrânețea nu este o prioritate, ci urgențele medicale. Copii mai mici de un an și gravidele. Cel puțin așa scrie pe ușile cabinetelor medicale. Va mai trece încă doi ani până se vor adapta majoritatea și minoritatea va înțelege metodele unei noi proceduri, căci demult nu mai e un lux telefonul. Voi ați întâlnit neastâmpărate din astea?

De ce e greu să comunicăm un răspuns negativ?

Pot să zic că am dat de acest fenomen încă din primele zile de lucru în cadrul unui colectiv. Sunt aproape sigură că vi s-a întâmplat și vouă, insă câteodată un răspuns de genul este vital, chiar și dacă este negativ și am să vă explic importanța acestuia.

Să luăm situația actuală. Doresc să mă înscriu la un curs de perfecționare la câteva sute de km de orașul în care locuiesc, am discutat multe detalii până am ajuns la un impediment care îmi pune sub semnul întrebării eligibilitatea. Se întâmplă, uneori nu se specifică totul de la început și nu e cu supărare. Dar, de când mi-am cerut eligibilitatea a trecut 1 săptămână și tot nu am nici un răspuns de la ei, în cazul în care la toate e-mail-urile de dinainte primeam răspuns la o zi. După acesta s-a oprit comunicarea însă termenul de înscriere se apropie de limită și nu știu cum să le cer un răspuns. Oricum concluzia mi-am tras-o și singură, dar de ce refuză să mă anunțe?

O altă situație e atunci când faci cuiva o ofertă. Bună sau rea nu contează. Acel cineva nu acceptă oferta ta însă nici nu îți dă un răspuns concret, un răspuns simplu, nu. Adică te străduiești la cererea lui, te informezi, te documentezi, mai faci și niște ore suplimentare ca să-i acoperi întru-totul cererile și apoi aștepți un răspuns. Dacă este totuși un nu și reuşeşti să-l primești, asta e mergi mai departe. Dar dacă n-are curajul, bunul simț, sau nu consideră că munca ta ar merita un răspuns își arată ipocrizia și te aduce într-o stare aiurea.

Lumea nu se năruie de la un răspuns negativ, însă așteptarea poate aduce mai multe complicații și mai ales ne aduce într-o stare de incertitudine. Oamenii ar trebui să-și asume aceste responsabilități chiar dacă e partea neagră a muncii lor și nu să ignore punându-și propriul cap în bătaia altora, deoarece telefoanele, mesajele insistente tot vor exista și ele la rândul lor tot vor cere un răspuns.

Nu știu de ce e atât de greu să scrii un răspuns negativ. Eu nu l-am evitat niciodată și credeți-mă pe cuvânt am nopți mai liniștite. Unii când trebuie să răspundă cu nu, de ce nu o fac? Eu sunt sigură că se trage din nepăsare, pentru că sunt malițioși și nu își asumă răspunderile.

 

Se pare că am o alimentație optimă

03piata AdiP f57cce2894 Se pare că am o alimentație optimăDin cauza excesului de salivă, o altă tendință a femeilor gravide, mă uit mai des la emisiuni culinare și implicit citesc mai mult despre tot ce înseamnă alimentație sănătoasă.

Dacă mă uit puțin prin arhiva personală, vă spun că niciodată n-am dat doi bani pe ce înseamnă să mănânc sănătos. Mi se trage de la faptul că puteam mănca orice și oricât fără să mă gândesc la modificările măsurilor. Eh, dar timpul trece și uite așa am fost atrasă azi de o emisiune a celor de la Digi Life despre alimente și conținutul lor de grăsimi, sare și zahăr.

Concluzia mea a fost foarte simplă: sunt un exemplar de invidiat al societății în materie de alimentație deoarece nu prea mănânc nimic semipreparat și nici fast food. Eu gătesc și îmi place s-o fac.

Emisiunea vorbea mult despre semipreparate, preferatele oamenilor, care au fost supuse testelor plus mâncarea de la fast food, care v-ar surprinde să aflați că produsele cu preț piperat nu sunt neapărat și bune sau sănătoase ci secretul stă în gătitul zilnic din ingrediente proaspete.
La mine în bucătărie cam astea se găsesc, deoarece îmi place să mă duc la piață sau aprozar și tot ceea ce gătesc este mereu din ingrediente alese.

Cam toate produsele testate din emisiune lipsesc din bucătăria mea. De exemplu nu folosesc alimente congelate, adică niciodată legume sau ceva semipreparat. Folosesc doar vinete, păstăi și ardei copți de la congelator ceea ce provine din bucătăria familiei. Carne da, asta e un aspect normal. Apoi, nu folosesc mai nimic conservat, la borcan, poate rar porumb însă atât. Nu cumpăr nici măcar aluat semipreparat de pizza sau altceva.

Cât despre fast food… Știți ce înseamnă să nu găsești în acest oraș nici KFC, nici MC Donalds, nici Burger King? Înseamnă zero tentație. Iar bodegile unde se vând shaorma sau kebab nu mi se par deloc atrăgătoare. Mănânc probabil de 2 ori pe an la ei. Apropo, ei spuneau că peștele pane cu cartofi prăjiți conține mai multe grăsimi decât un cheeseburger. Interesant, nu?

Așa că am curajul de a mă autodeclara o bucătăreasă harnică, care gătește aproape zilnic și are o alimentație optimă. Voi, cei din orașe mai mari cu rezistași tentației? Gătiți des?

Sursa foto